Am fost plecată departe. Am bifat şi punctul 2 de pe wishlistu’ pe 2009. Am prins un pui rebel de gripă. Sper că nu porcină..Încet, încet mă reîntorc la cotidian.
Ai toata viata inainte - Romain Gary
Momo este un “pui de curvă” care nu şi-a cunoscut părinţii niciodată . E crescut de o fostă prostituată care, după “retragere”, ajunge să aibă grijă de copii ca el. Lumea în care se mişcă este lumea străzii iar vecinii şi prietenii de “familie” sunt personaje exotice precum nenea Hamil, negustorul ambulant de covoare care îl învaţă arabă, tanti Lola – travestitul – fost campion de box şÎ inimă de mamă sau nenea N’Da Amedee care era peşte dar scria scrisori frumoase familiei din Niger despre studiile pe care le făcea pentru a se întoarce să-şi ajute ţara mai învăţat.Cel mai bun prieten al lui este,însă, nu un om ci o umbrelă numită Arthur. Momo are o imaginaţie bogată: îi place să se uite la un circ de jucărie şi să-şi închipuie că clovnii sunt reali, când se simte singur “cheamă” o leoaică la patul lui să-i fie mamă şi rămâne fascinat de posibilitatea derulării filmelor înapoi – o soluţie pe care o doreşte şi pentru viaţa oamenilor.
Madam Roza, care l-a crescut, este evreică şi a trecut prin al doilea război mondial. Când simte că viaţa este grea, scoate de sub pat portretul lui Hitler pentru a-şi aminti că a trecut prin perioade şi mai dificile. Pe măsură ce îmbătrâneşte şi se deteliorează, se teme tot mai tare că va fi dusă la spital şi forţată să trăiască ca o legumă. Ca să împiedice asta, Momo o ascunde în “cuibul ei evreiesc” - pivniţa de la subsolul imobilului unde locuiau. Acolo moare în linişte..Sunt amândoi găsiţi câteva săptămâni mai târziu. În tot acest timp, băieţelul o îngrijise, machiase şi parfumase ca şi cum ar fi fost încă vie...
Madam Roza, care l-a crescut, este evreică şi a trecut prin al doilea război mondial. Când simte că viaţa este grea, scoate de sub pat portretul lui Hitler pentru a-şi aminti că a trecut prin perioade şi mai dificile. Pe măsură ce îmbătrâneşte şi se deteliorează, se teme tot mai tare că va fi dusă la spital şi forţată să trăiască ca o legumă. Ca să împiedice asta, Momo o ascunde în “cuibul ei evreiesc” - pivniţa de la subsolul imobilului unde locuiau. Acolo moare în linişte..Sunt amândoi găsiţi câteva săptămâni mai târziu. În tot acest timp, băieţelul o îngrijise, machiase şi parfumase ca şi cum ar fi fost încă vie...
No comment
Am ajuns şi eu acolo acum un an. Cu greu am găsit drumul spre cetate. Acelaşi nămol ca şi în imagini. Un indicator pe jumătate rupt şi vorbele unui ţăran ne-au ajutat să ne orientăm un pic. Restul a fost liberă inspiraţie. O mare parte din drum l-am făcut pe jos fiindcă maşina n-a mai putut urca. Singurele panouri mai explicite şi demne de luat în seamă pe care le-am întâlnit nu au fost montate de stat ci de asociaţia “Dacia Nemuritoare”. Restul înregistrării, dacă sunteţi interesaţi, o găsiţi pe site-ul PRO TV.
Patriotism si sentimente amestecate..
Viaţa de zi cu zi mă nemulţumeşte. Sistemul, programul zilnic şi, mai ales, oraşul ăsta haotic şi stresant. De oamenii din jur ce să mai zic? Mârlănie, violenţă, prost gust....Bucureştiul ar fi un loc mult mai frumos fără bucureşteni. Ceilalţi compatrioţi? Păi nu trebuie să pleci prea departe ca să vezi mizeria pe care o lasă pe lângă drumuri şi în păduri, casele supradimensionate , văruite fără gust, lipsa de politeţe, măruntele şiretenii cu care te “cadorisesc” toţi de îndată ce văd că nu te pricepi pe sistemul că “merge şi-aşa”, vorbăria multă, obositoare şi fără obiect, lăudăroşenia..Da, dacă stau să analizez la rece am o părere destul de proastă despre români..Despre NOI, românii, căci mă număr şi eu printre ei şi probabil multe din tarele “lor” sunt şi ale mele.
Cu toate astea..mi-e greu să nu văd roşu în faţa ochilor de câte ori cineva, român sau venetic se apucă să ne înjure neamul..De ce?Lucrurile sunt mai complicate aici..Păi clar, nu-mi iubesc fără discernământ poporul..Dar îmi iubesc părinţii şi familia, deşi sunt prima care să recunosc că au defecte. Iubesc ţărişoara asta frumoasă de felul ei pe care generaţii la rând s-au chinuit să o păstreze a noastră. Da, am sânge de ţăran în vene şi sângele ăsta curge amestecat cu pământ. Nu mi-e ruşine să recunosc asta. Îi iubesc pe Eminescu, Eliade, Sorescu, Rebreanu, Cella Serghi, Hortensia Papadat Bengescu, Ileana Vulpescu şi încă câţi alţii. L-am admirat pe Decebal, Mihai Viteazu’, Cuza dar şi pe Petrache Poenaru, Paulescu sau Aslan. În ziua de azi poţi vedea mai ales lichelele fiindcă mai ales ele se dau în spectacol dar, dacă eşti atent, vei observa mulţimea de oameni de treabă care se chinuie să-şi croiască un drum cinstit. Vei observa că poate da, la modul general vorbind, suntem un popor de hoţi dar nu unul de criminali. Oricine poate aprecia faptul că dacă la o masă se află patru vorbitori de română şi un străin, automat conversaţiile se vor purta in engleză sau în altă limbă de uz comun. Că nu numai hoţia este singura meseria brevetată şi că există români care muncesc pe brânci pe mult mai puţin decât egalii lor din alte ţări. Că vorbăria şi interesul pentru treburile vecinului – atâta timp cât este binevoitor – sunt mult mai bune decât o atitudine rigidă şi necomunicativă. Da, suntem un popor mic, cu multe defecte şi o copilărie traumatizantă dar cu toate acestea, avem talent spre multe lucruri bune..atâta timp cât nu ne complacem în starea în care ne aflăm “acum” sau în felul în care ne văd “alţii”.
Cu toate astea..mi-e greu să nu văd roşu în faţa ochilor de câte ori cineva, român sau venetic se apucă să ne înjure neamul..De ce?Lucrurile sunt mai complicate aici..Păi clar, nu-mi iubesc fără discernământ poporul..Dar îmi iubesc părinţii şi familia, deşi sunt prima care să recunosc că au defecte. Iubesc ţărişoara asta frumoasă de felul ei pe care generaţii la rând s-au chinuit să o păstreze a noastră. Da, am sânge de ţăran în vene şi sângele ăsta curge amestecat cu pământ. Nu mi-e ruşine să recunosc asta. Îi iubesc pe Eminescu, Eliade, Sorescu, Rebreanu, Cella Serghi, Hortensia Papadat Bengescu, Ileana Vulpescu şi încă câţi alţii. L-am admirat pe Decebal, Mihai Viteazu’, Cuza dar şi pe Petrache Poenaru, Paulescu sau Aslan. În ziua de azi poţi vedea mai ales lichelele fiindcă mai ales ele se dau în spectacol dar, dacă eşti atent, vei observa mulţimea de oameni de treabă care se chinuie să-şi croiască un drum cinstit. Vei observa că poate da, la modul general vorbind, suntem un popor de hoţi dar nu unul de criminali. Oricine poate aprecia faptul că dacă la o masă se află patru vorbitori de română şi un străin, automat conversaţiile se vor purta in engleză sau în altă limbă de uz comun. Că nu numai hoţia este singura meseria brevetată şi că există români care muncesc pe brânci pe mult mai puţin decât egalii lor din alte ţări. Că vorbăria şi interesul pentru treburile vecinului – atâta timp cât este binevoitor – sunt mult mai bune decât o atitudine rigidă şi necomunicativă. Da, suntem un popor mic, cu multe defecte şi o copilărie traumatizantă dar cu toate acestea, avem talent spre multe lucruri bune..atâta timp cât nu ne complacem în starea în care ne aflăm “acum” sau în felul în care ne văd “alţii”.
Voi iubiţi românii? Dacă da, de ce?
Fobii sau...
Băi..pot să suport cu stoicism aproape orice. Dureri menstruale cumplite, haite de câini pe stradă, coşmaruri înfiorătoare..Totul. Sau mă rog..Aproape tot. Până la gândaci, muşte, zburătoare mititele sau mai mari care plutesc fericite în preajma mea..Aici clachez. Şi nici nu ştiu dacă e frică. E mai degrabă o scârbă profundă faţă de “chestie” asociată cu ideea că m-ar putea atinge sau, şi mai rău, mi s-ar putea încurca în păr. Deci ghiciţi cine urlă într-o veselie la 12 noaptea noaptea prin cameră urmărind o bestie urâtăăă, verde, care bâzâie infernal..Da, da..eu îs aia..La dracu! Urăsc insectele!!
Pe drum - Jack Kerouac
Ceva din mine s-a opus cărţii asteia. Nu aşa am fost crescută .. Să-mi trăiesc viata la voia întâmplării cu o geantă pe umăr şi cu buzunarele goale. Să dorm pe bănci în parc, în autobuze care merg fără oprire zile întregi sau în cinematografe deschise noaptea – obsedată de o singură idee: “drumul este viaţă”. Îţi ia un timp să te obişnuieşti cu intensitatea credinţei lor în acest “adevăr”. Să-l înţelegi? Vine mai uşor dacă îţi aduci aminte că, măcar din când în când, îţi place să-ţi iei cortul în spinare şi să migrezi spre malul mării. Sau fiindcă ştii că munceşti un an întreg pentru a-ţi putea cumpăra câteva săptămâni de libertate, aici sau afară, în care poţi să descoperi lumea cu ochii tăi.
Eroii lui Kerouac cred cu tărie în asta: “Pricepeam că lăsam în urmă o viaţă confuză şi absurdă şi eram pe cale să îndeplinim unica noastă funcţie nobilă a timpului, mişcarea.” Ei sunt copii teribili ai unei Americi aflate în zorii perioadei hippie, generaţia beat. Şi deşi nu-i aprobi în totalitate pentru că ai fost născut din părinţi cuminţi şi condiţionat spre o viaţă ordonată, fără prea mari excese, ajungi să-i admiri şi să-i iubeşti. E ceva fain în zbaterea, extazul şi delirul lor - mereu pe drum, căutând acel CEVA care lipseşte în privelişti noi , în muzica jazz, bop sau blues, în droguri, beţii sau dragoste.
Kerouac devine Sal Paradise – scriitorul care deşi are nevoie de timp şi linişte pentru muncă, simte în fiecare primăvară dorinţa de a pleca. Trăind între extreme dar nefiind capabil să se abată prea mult de la linia de mijloc, el se hrăneşte cu excesele altora:“Dar pe vremea aceea străzile erau ringul lor de dans, iar eu îmi târşâiam picioarele după ei, aşa cum am făcut toată viaţa cu oamenii care mă interesează, pentru că singurii care există pentru mine sunt cei nebuni, nebuni după viaţă, nebuni să vorbească, dorind nebuneşte să fie mântuiţi, cei lacomi să aibă totul deodată, cei care nu se plictisesc niciodată şi nu spun banalităţi, ci doar ard, ard, ard ca nişte formidabile focuri de artificii..”
Cel mai deosebit dintre nebuni este Dean Moriarty, îngerul, sfântul, demonul şi inspiraţia tuturor– cel a cărui poftă de viaţă îi molipseşte pe toţi: “Era pur şi simplu un tânăr îmbătat de viaţă şi, cu toate că era un escroc, îi inşela pe ceilalţi doar pentru că era atât de dornic să trăiască şi să se afle în preajma unor oameni care altfel nu l-ar fi bagat în seamă.(..) În Vest, îşi petrecuse o treime din timp în sălile de biliard, o altă treime în închisoare şi alta în biblioteca publică.” “Era BEAT, rădăcina, sufletul beatitudinii.”
Terenul lor de joacă este America pe care o străbat de nenumărate ori de la New York la Chicago trecând prin Cheyenne ca să ajungă în Denver şi apoi în San Francisco sau Los Angeles, abătându-se spre Kansas sau, dimpotrivă, spre Sudul încărcat de poezie: Richmond, Fayeteville, New Orleans. Ţelul lor este mişcarea..iar după ce termini de citit “Pe drum” poţi ajunge să descoperi că şi în venele tale mai curge, din când în când, sânge de nomad şi că ar fi fain să te simţi suficient de liber încât, într-o zi, fără nici un plan anume, să pleci. Sperând să găseşti acel CEVA.
Eroii lui Kerouac cred cu tărie în asta: “Pricepeam că lăsam în urmă o viaţă confuză şi absurdă şi eram pe cale să îndeplinim unica noastă funcţie nobilă a timpului, mişcarea.” Ei sunt copii teribili ai unei Americi aflate în zorii perioadei hippie, generaţia beat. Şi deşi nu-i aprobi în totalitate pentru că ai fost născut din părinţi cuminţi şi condiţionat spre o viaţă ordonată, fără prea mari excese, ajungi să-i admiri şi să-i iubeşti. E ceva fain în zbaterea, extazul şi delirul lor - mereu pe drum, căutând acel CEVA care lipseşte în privelişti noi , în muzica jazz, bop sau blues, în droguri, beţii sau dragoste.
Kerouac devine Sal Paradise – scriitorul care deşi are nevoie de timp şi linişte pentru muncă, simte în fiecare primăvară dorinţa de a pleca. Trăind între extreme dar nefiind capabil să se abată prea mult de la linia de mijloc, el se hrăneşte cu excesele altora:“Dar pe vremea aceea străzile erau ringul lor de dans, iar eu îmi târşâiam picioarele după ei, aşa cum am făcut toată viaţa cu oamenii care mă interesează, pentru că singurii care există pentru mine sunt cei nebuni, nebuni după viaţă, nebuni să vorbească, dorind nebuneşte să fie mântuiţi, cei lacomi să aibă totul deodată, cei care nu se plictisesc niciodată şi nu spun banalităţi, ci doar ard, ard, ard ca nişte formidabile focuri de artificii..”
Cel mai deosebit dintre nebuni este Dean Moriarty, îngerul, sfântul, demonul şi inspiraţia tuturor– cel a cărui poftă de viaţă îi molipseşte pe toţi: “Era pur şi simplu un tânăr îmbătat de viaţă şi, cu toate că era un escroc, îi inşela pe ceilalţi doar pentru că era atât de dornic să trăiască şi să se afle în preajma unor oameni care altfel nu l-ar fi bagat în seamă.(..) În Vest, îşi petrecuse o treime din timp în sălile de biliard, o altă treime în închisoare şi alta în biblioteca publică.” “Era BEAT, rădăcina, sufletul beatitudinii.”
Terenul lor de joacă este America pe care o străbat de nenumărate ori de la New York la Chicago trecând prin Cheyenne ca să ajungă în Denver şi apoi în San Francisco sau Los Angeles, abătându-se spre Kansas sau, dimpotrivă, spre Sudul încărcat de poezie: Richmond, Fayeteville, New Orleans. Ţelul lor este mişcarea..iar după ce termini de citit “Pe drum” poţi ajunge să descoperi că şi în venele tale mai curge, din când în când, sânge de nomad şi că ar fi fain să te simţi suficient de liber încât, într-o zi, fără nici un plan anume, să pleci. Sperând să găseşti acel CEVA.
Update: Căutând copertă pentru această postare, am dat peste cea mai simplă şi onestă descriere a unui sentiment controversat: dragostea sau, mai bine zis, îndrăgosteala..Cu mulţumiri, Daianarei..:)
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
Postări
