Realizarile zilei de ieri

Am luptat cu frigul şi lenea, am înotat prin nămeţi uriaşi şi am reuşit să ajung la timp pentru a vedea “Egoistul” (11 dimineaţa!!!). Mi-am adus aminte că partea care mă emoţionează cel mai mult la o piesă de teatru este finalul, momentul în care aplauzele spectatorilor aduc actorii în scenă iar şi iar. În această clipă frumoasă poţi vedea cum ne străduim cu toţii să dăm niţică apreciere şi respect în schimbul energiei şi deconectării pe care ne-au oferit-o ei, actorii.

Este o carte mai greu de “sfârşit” decât altele. Mai greu de înţeles. Din introducere aflu că este vorba de 3 “false” micro romane poliţiste. Abia la sfârşit îmi dau seama că între cel puţin 2 din cele 3 poveşti, există o legătură.

În “Oraşul de sticlă” un telefon primit târziu în noapte îl face pe un scriitor de romane poliţiste să intre în pielea unui detectiv particular. Un băiat crescut într-o cameră întonecoasă de un tată obsedat de găsirea limbajului lui Dumnezeu ( limbajul folosit de oameni înainte de dărâmarea Turnului Babel) este ameninţat de ieşirea acestuia din azil. Quinn, personajul principal, ajuns în rolul detectivului din cauza unui număr de telefon greşit, se angajează să-l protejeze. Timp de zile întregi îşi petrece timpul urmărind tatăl prin New York. Bătrânul este angajat într-o nouă misiune: aceea de a da uşura comunicarea dând tuturor lucrurilor “numele lor adevărat “(spre exemplu, el consideră că o umbrelă ruptă nu mai este o umbrelă – ar trebui să fie numită altfel). În ciuda aşteptărilor, povestea este despre autocontemplare şi lipsa acţiunii. Preocupat să rezolve problemele altora, Quinn ajunge măcinat de propriile lui obsesii. Pentru a-şi proteja cât mai bine “clientul”, trăieşte ca un om al străzii în faţa casei lui şi doarme 15 minute la o oră. Eforturile lui sunt inutile – după un timp află că bătrânul s-a sinucis înainte de începerea “supravegherii” iar fiul lui a dispărut fără urmă. Dărâmat fizic şi psihic din cauza privaţiunilor pe care şi le autoimpusese, Quin decide să se întoarcă acasă. Ajuns acolo constată că apartamentul a fost închiriat unei alte persoane iar lucrurile lui au dispărut. Pierzându-şi trecutul rămâne fără viitor. Încet, încet se topeşte în neant. În urma lui rămâne doar un caiet roşu cu însemnările ultimei aventuri.

“De fiecare dată când pleca la plimbare, se simtea de parcă s-ar fi lăsat pe sine in urmă şi atunci, abandonându-se mişcării străzilor, reducându-se la un ochi care vede, reuşea să fugă de obligaţia de a gândi, iar aceasta îi aducea, mai mult ca orice altceva, o anumită pace, un gol interior sănătos. Lumea era în afara lui, în jurul lui, în faţa lui, iar viteza cu care se schimba nu îi dădea timp să-şi fixeze atenţia asupra vreunui lucru pentru mai multă vreme. Mişcarea era esenţa lucrurilor, impulsul prin care punea un picior în faţa celuilalt, permiţându-şi să se lase purtat de mersul propriului corp.”

“Nu ne aflăm acolo unde suntem, ci într-o poziţie falsă. Din cauza unei slăbiciuni a firii noastre, plăsmuim o situaţie imaginară şi ne cufundăm în ea, iar astfel ne aflăm în două situaţii în acelaşi timp şi ne este de două ori mai greu să evadăm.”

Walden - Henry David Thoreau

Întotdeauna tind să mă subapreciez. Cum ar putea altii să mă aprecieze dacă eu însămi nu-mi acord importanţa reală?

La multi ani, Romania!!

Acum 151 de ani, Moldova şi Muntenia se uneau pentru prima oară de la Mihai Viteazul încoace într-un singur stat. Profitând de faptul că în convenţia de la Paris care garanta autonomia Principatelor române sub suveranitatea Imperiului Otoman şi garanţia marilor puteri europene nu se specifica că domnitorii aleşi în cele două ţări trebuie să fie persoane diferite, Alexandru I. Cuza devine primul Domn al Principatelor Unite. Mai multe detalii aici.

De ce ne pare rău când pierdem? De ce nu ne putem abţine de la a pierde?

Lucruri, oameni, senzaţii..De obicei pierderea asta e consecinţa unui câştig sau e urmată de un câştig. Câştig?!? Hmmm – Nu, schimbare. Viaţa e mişcare. Şi uneori ne pare rău. Şi uneori îmi pare rău. Nu, “rău” nu este cuvântul potrivit. Sentimentul este mai degrabă unul de tristeţe iremediabilă. Nu ai cum să o eviţi– Timpul curge numai înainte iar în prezent , chiar dacă ţi-e dor de ceea ce ai pierdut, nu te mai poţi bucura la fel ca atunci de acele lucruri, senzaţii sau oameni. Uneori nu te mai poţi bucura deloc. PUNCT
Încetând să o ard filozofic, exemplul meu e simplu. Prima oară când am zburat cu avionul m-am bucurat de o delicioasa stare de imponderabilitate pe tot parcursul drumului. Ca bonus am avut parte şi de un minunat gol în stomac la decolare. De atunci am mai zburat de câteva ori..Golul din stomac e din ce în ce mai mic, obişnuinţa din ce în ce mai mare..Ultima oară nici nu am simţit că decolăm . Dormeam..

2010

Nu ştiu de ce simţim nevoia cu toţii de a ne contabiliza reuşitele şi eşecurile la sfârşit de an sau de a ne propune chestii noi de făcut pentru anul care vine. Presupun şi eu că dacă ai planuri, viaţa curge mai lin. Iar dacă ceea îţi propui îti iese, cu atât mai bine. Pe anul 2009 mi-am dorit 3 chestii..Scorul a fost 2 la 1, eu pierzând tocmai acolo unde “succesul” nu depindea atât de mine cât de soartă. În schimb am văzut Parisul şi mi-am schimbat jobul. Ca bonus, am mai pus piciorul şi în altă ţară străină. Anul ăsta voi fi ceva mai harnică – mai întâi în întocmitul listei:

Vreau să învăţ să vorbesc franţuzeşte – Institutul Francez mă aşteaptă cu bratele deschise să mă înscriu pentru sesiunea din februarie. Să sperăm că voi şi ajunge.

Vreau să joc la bursă – ştiu oameni care chiar au câştigat şi mă macină ideea că aş putea să fiu şi eu suficient de bună. 2010 pare momentul potrivit în care să aflu dacă e sau nu aşa.

Nu ar fi rău să mă las de fumat – trebuie să încerc şi să reuşesc.

Engleza – această unealtă imperfectă de comunicare (pentru mine, cel puţin) trebuie “upgradata”.

Să încep să mănânc mai sănătos. Să păstrez numărul de kilograme – ideal ar fi să mai dau jos.

Să fac sport şi să mă simt bine dar şi sănătoasă în pielea mea.

Vreau să-mi iau permisul. Cu el în mână (în poşetă sau rucsac) să pot ajunge încă o dată la Sarmis şi în Maramu.

Lisabona – mi s-a pus pata că Portugalia şi a sa capitală cu străduţe înguste, pietruite şi cearceafuri albe care atârnă pe funii agătate sus, de o parte şi de alta a străzii, sunt un “must see” anul ăsta. Dacă nu, ar fi Barcelona cu un pic de Grananda..

Să reuşesc să citesc toate cărţile pe care le am şi pe care le voi cumpăra în continuare. Să scriu recenzii. Să ţin minte.

Să urc pe Omu.

Să mai sar o dată cu parapanta.

Vreau să fac ceea ce îmi doresc cel mai mult. Vreau să ştiu ce îmi doresc cu adevărat.

Cam asta aş vrea eu să mi se “întâmple” anul ăsta. Revenim la anul pentru evaluare.

Noaptea de Sânziene

Şi azi tot despre cărţi o sa vorbesc că tot nu am ceva mai interesant de spus. Şi-apoi se apropie sfârşitul anului aşa că nu trebuie să rămân cu restanţe la capitolul “notiţe..ajutor pentru memoria băbuţei”. Povestea pe care o voi spune în continuare e cu Eliade şi a lui noapte de “sânziene”. E a doua oară când citesc cartea asta. Prima dată nu am fost destul de tenace să o duc până la capăt aşa că am rămas cu restanţe la epilog. După doi ani de pauză a trebuit să o iau cu începutul ca să mă prind despre ce e vorba la sfârşit. De data asta nu a fost necesară o insistenţă prea mare. Ce pot să zic:drumul zilnic de două ore cu metroul face minuni pentru cultura mea generală chiar şi în cazul unor bucăţi mai “grele” de literatură.

Căci “Noapte de Sânziene” nu e în nici un caz un roman simplu de digerat. În cele 500 şi ceva de pagini, autorul te plimbă prin Timp şi Spaţiu, Istorie şi Filozofie dar şi prin bucăţi cuprinzătoare de viaţă omenească – viaţa oamenilor prinşi în spectacolul cărţii. Romanul vorbeşte despre o perioadă istorică agitată: anii 1936 – 1948, perioadă de intense tulburări sociale şi schimbări radicale de regim politic: mişcarea legionară, războiul, intrarea ruşilor în Bucureşti şi primele semne ale comunismului. Personajul principal sau, mai bine zis, unul din personajele principale în care îl putem îndeobşte identifica pe Eliade şi zbuciumul său este Ştefan Viziru, un tânăr economist obsedat de problema evadării din Timp. Ştefan are o situaţie profesională şi financiară înfloritoare: provine dintr-o familie înstărită, are o slujbă bună (la care se pricepe) în Ministerul Economiei şi este însurat cu o femeie frumoasă: Ioana. Acesta nu este însă decât un aspect al vieţii lui – cel public în care trăieşte şi îşi face datoria de om obişnuit.

“Eu am nevoie de o odaie a mea, în care să mă pot închide din când în când fără să mă ştie nimeni.” zice Ştefan Viziru şi eu tind să-i dau dreptate. Cu toţii avem nevoie, din când în când, de timp şi spaţiu doar pentru noi. Odaia lui este, in fapt camera Sambo, “un spaţiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita, apoi, toată viaţa.” Obsedat de problema ieşirii din Timp şi Istorie el crede, o vreme, că va reuşi să facă asta devenind Sfânt – adică iubind cu aceeaşi intensitate pe toţi oamenii. Astfel îşi explică pasiunea pentru cele două femei din viaţa lui: soţia, Ioana, şi Ileana Sideri (altă Ileană), fata pe care o întâlneşte întâmplător, plimbându-se prin pădurea din Băneasa, într-o seară de Sânziene.

În paralel, Ştefan este obsedat de un personaj pe care îl “cunoaşte” într-o seară ascultând discuţia din camera de hotel vecină cu a lui. Spiridon Vădastra are un ochi de sticlă şi îi lipsesc două degete de la mâna dreaptă. Din aceste motive este complexat în preajma femeilor şi consideră că multe drumuri i-au fost inchise, deci nu se poate bucura de succesul pe care îl merită. Pentru a reuşi în viaţă este dispus să apeleze la aproape orice tertip. El îi poartă o stimă enormă doamnei Zissu, femeia care l-a iniţiat în dragoste. Ştefan, la rândul său, ajunge obsedat de această femeie şi caută firul “poveştii” ei ani la rând.

Un alt personaj însemnat este Biriş, prietenul lui Ştefan şi profesor de filozofie. Biriş crede că, spre deosebire de alte meserii, scrisul te confiscă pe dinăuntru, obligându-te să iei o pauză de la viaţă în timpul creaţiei. O idee interesantă pe care o susţine este compararea oamenilor cu organele corpului: “sunt oameni care se comportă întreaga lor viaţă ca un organ; ca un ficat, bunăoară, sau ca un rinichi, ca un stomac, ca un sex, ca un creier.Ia, de pildă, omul care se comportă ca un stomac, care se situează în lume şi în istorie prin perspectiva unui stomac. Nu trebuie confundat, cum ar părea la prima vedere, cu un omcăruia îi place să mănânce şi să digere. Existenţa lui însăşi fiind identificată cu comportamentul unui stomac, el ar putea să aibă sau să nu aibă pasiunea digestiei alimentare; dar în orice caz, existenţa lui istorica va fi redusă la digerarea propriului său Univers. Faţă de Univers, acest om se va comporta ca un stomac: va încerca să-l digere, să-l despartă în materii grase şi nutritive, să dozeze sucurile de care are nevoie, să elimine toxinele etc. Cu totul altul va fi comportamentul unui om-rinichi: el îşi va filtra Universul; viaţa lui va fi redusă numai la această funcţiune de a despărţi lichidele, de a le filtra...“

Biriş are tuberculoză şi o iubeşte pe Cătălina, o actriţă care anunţă în fiecare an că se va sinucide la o dată fixă. Cătălina nu-i împărtăşeşte dragostea; ceea ce simte pentru el este mai degrabă o mare prietenie. Cu toate acestea, din oboseală şi teamă pentru starea lui, ajunge să-i cedeze. Biriş moare în camera de tortură, prins fiind când încerca să fugă din ţară. Prin reducere la absurd (căci în cărţile lui Eliade absurdul mitic devine posibil) Cătălina, trista păpuşă blondă, moare chiar în data “aleasă” de ea cu mult timp în urmă.

Ştefan doreşte să rămână în afara Timpului, aşadar să iasă din Istorie. Nu reuşeşte să facă asta: adăpostind un tânăr legionar devine complice şi este trimis în lagărul din Miercurea Ciuc. Mai târziu viaţa îi va da o nouă lovitură, amintindu-i că e muritor şi supus Timpului: soţia şi băiatul lui mor în timpul unui bombardament.

Moartea îl găseşte împreună cu Ileana – înlănţuiţi pe vecie în faţa eternităţii. De fapt Ştefan trăise o viaţă furată luându-i logodnica (Ioana) lui Ciru Partenie, scriitorul care îi semăna atât de mult. Din acest motiv îşi pierduse adevărata ursită – pe Ileana, fata întâlnită în magica noapte a Sânzienelor. La rândul său, Partenie fusese damnat din cauza acestei asemănări: murise fiindcă fusese confundat cu Ştefan.